Multe persoane îmi spuneau că a învăţa o limbă pe care nu o voi folosi niciodată era o pierdere de vreme. Dar, nu contează! Acum era alegerea mea şi aveam acel sentiment pe care noi, „lingviştii” îl avem faţă de limbile străine şi de comunicarea interumană. Prima dată, când am văzut cum era limba aceea, mi-am dat seama că era foarte diferită, dacă făceam o comparaţie cu limbile italiană, franceză sau spaniolă. Era şi este o limbă care avea şi are multe cuvinte, aduse nu numai din limbile latină sau greacă, ci şi din limbile slave şi limba turcă. Pentru mine, să memorez vocabularul a fost foarte uşor, pentru că am experienţă lingvistică, dar totuşi am avut unele probleme din cauza cuvintelor de origine slavă sau germană, de aceea până acum continuu să-l îmbunătăţesc. Graţie limbii române am putut să cunosc mulţi români şi multe românce şi trebuie să le mulţumesc pentru ajutorul. Fără ajutorul lor, nu aş fi putut scrie acest text.

Atunci, de ce am scris acest text în limba română? Numai pentru că vreau să vă arăt că pot să o vorbesc? Desigur, nu. L-am scris aşa de simplu, de uşor şi de scurt, pentru că cred că nu este corect ca limba română să fie tratată astfel. Când vorbim despre limbile neolatine, discutăm întotdeauna despre limbile portugheză, italiană, catalană, spaniolă şi franceză, dar unde este limba română? Unde am pus-o? Este interesant să descopăr că este o limbă care a păstrat cazuri gramaticale, într-un mod „frumos”. În limbile spaniolă, portugheză, franceză şi italiană, când vrem să vorbim despre “câinele lui Andrei” sau “capitala României”, trebuie să folosim o prepoziţie, care în spaniolă ar fi: El perro de Andrei, La capital de Rumanía; în portugheză ar fi: O cão de Andrei/ A capital da Romênia; în franceză ar fi: Le chien d’ Andrei/ La capitale de Roumanie; şi în italiană ar fi: Il cane di Andrei/ La capitale di Romania. Putem să ne dăm seama că singura limbă care are un caz genitiv ca în limba latină este limba română, limbile celelalte au pierdut asta, atunci, de ce vorbim numai despre ele?

Dacă vorbim despre cazul dativ, aş putea să zic acelaşi lucru. În limbile ca franceza, spaniola, portugheza şi italiana, folosim o prepoziţie, „a”. În limba română suntem nevoiţi să facem următoarea schimbare: „Eu i-am spus mamei lui că nu pot să merg în România, datorită problemelor de acasă. Cazul limbii române nu e singurul, pot vorbi despre cazurile limbilor piemonteză, sardă şi aşa mai departe, dar acum nu este necesar. Acest text îi este dedicat profesorului meu de limba română şi prietenilor care m-au ajutat când am avut întrebări foarte proaste. Să trăiţi, domnilor!

Mulţumiri deosebite unui om pe care îl admir, prietenul meu Vlad Ardelean. Fără el, elaborarea acestui text nu ar fi fost posibilă.
Sigue leyendo →